Este greu… Şi ce dacă?
Când am fost mici mici de tot (exact atunci când în fiinţa umană se formează obiceiurile şi tiparele comportamentale de tot felul, mama noastră, în sincera şi fireasca ei iubire şi compasiune, ne-a învăţat să nu punem mâna pe plită. Pentru că arde…
Totuşi, în acest firesc gest de conservare a integrităţii fizice, se ascunde una din cele mai mari piedici ale evoluţiei omului, şi anume tendinţa de a traduce această atitudine de conservare şi la nivel emoţional/interior. Iar asta, din punct de vedere spiritual, este marea „crimă” în care este „ucisă” tocmai evoluţia şi ascensiunea noastră.
În timp ce la nivel fizic tendinţa de a ne feri de suferinţă (de orice ne cauzează durere şi vătămare fizică) este una utilă şi absolut necesară, la nivel emoţional această tendinţă are un efect exact opus: în loc să ne protejeze integritatea, ne „protejează” de reintegrare. Adică ne fereşte de readucerea în fiinţa noastră a anumitor „părţi” lipsă, a anumitor lecţii de învăţat, a anumitor energii sau atitudini care ne înalţă, fiind extrem de utile pe termen lung, chiar dacă sunt neplăcute pe moment. Este binecunoscut faptul că la nivelul actual de dezvoltare spirituală, umanitatea funcţionează preponderent pe nivelul egoului (al „simţului” individualităţii). Acest nivel este caracterizat printre altele de separare şi autoprotecţie. Adică egoul are tendinţa de a genera în fiinţa noastră sentimentul că suntem separaţi, deconectaţi de realitatea exterioară şi apoi de a păstra cu orice preţ acest status-quo.
Din această perspectivă, orice demers evolutiv, care presupune implicit şi un efect de expansiune al conştiinţei, de dilatare, implică tocmai părăsirea acelui status quo impus de ego (şi a tuturor limitărilor aferente). Concluzia evidentă (atât din logică, dar mai ales din experienţa practică) este că egoul se opune transformării.
Astfel, el induce deseori acea stare caracteristică de suferinţă şi de greu ca răspuns în faţa creşterii noastre spirituale. Suferinţa este astfel, de cele mai multe ori, nimic altceva decât efectul forţei de opoziţie a egoului în faţa transformării.
„Singura cale de a transforma suferinţa este de a o accepta. Dacă o accepţi, atunci îi poţi scăpa. Evitarea suferinţei este ea însăşi suferinţă – acesta este un mare secret.” – Robert Earl Burton, Amnitirea de Sine.
Suferinţa (în forma în care o cunoaştem marea majoritate dintre noi) derivă de fapt din fuga de suferinţă, deoarece, în momentul în care ne decidem (într-un avânt emoţional aşa-zis „sinucigaş”, adică acel avânt în care renunţăm să ne mai protejăm cu orice preţ punctul limitat de vedere în faţa „presiunii” vieţii) să nu mai fugim de suferinţă, ea se transformă în altceva. Acest altceva nu are un cuvânt anume, şi poate să fie numit la fel de bine, tot suferinţă, dar din acest punct înainte, suferinţa în forma în care a fost ea percepută mai devreme încetează să mai fie distructivă, şi este precum un avion care, fără să îşi oprească motoarele (şi tensiunea din ele), se întoarce în direcţie opusă, având aceleaşi caracteristici de deplasare dar un scop total diferit şi o perspectivă total opusă celei anterioare – suferinţa nu mai chinuie acum, ci înalţă. Am putea aşadar să numim acest fenomen suferinţă utilă, sau constructivă, şi exact aceasta este caracteristica ei: deşi doare în continuare, nu mai face rău. Deşi apasă, nu mai macină. Deşi e în continuare incomodă, sentimentul de integritate interioară nu mai este afectat, ci consolidat. Iar această mare diferenţă ţine strict de atitudinea noastră în faţa aşa zisei suferinţe pe care ne-o „livrează” viaţa în neîncetata ei mişcare către (auto-)perfecţionare: dacă suntem pasivi şi ne victimizăm, suferinţa macină şi ne consumă (arătându-ne de fapt că procedăm greşit), iar dacă avem o atitudine activă, frontală şi pătrunzătoare, ea începe să ne reveleze conştientizări, lecţii, pe scurt – evoluţie.„Când te afli la sfârşitul unei încercări majore, îţi dai seama, având mai multă înţelegere, că nu ai pierdut decât iluzii.” – Robert Earl Burton, Amnitirea de Sine
Această situaţie este foarte bine ilustrată de poza de mai jos: pentru a te sculpta într-o formă mai armonioasă şi mai agreabilă, este necesar să foloseşti un instrument care pe moment îţi produce o anumită durere – durerea inerentă a remodelării propriilor limite.
Atenţionare Evident, în cele de mai sus nu m-am referit la situaţia, în care se află unii oameni, de a căuta suferinţa de dragul suferinţei, şi de rămâne în ea fără ca la scurt timp după aceea să apară, măcar interior şi parţial, semne ale evoluţiei şi transformării. Analogic cu poza de mai sus, nu este vorba despre situaţia în care ne tăiem inutil cu dalta, acolo unde nu este necesar, doar de dragul durerii.
Această atitudine este una nefast receptivă, în care resorturile atitudinale pozitive şi stenice nu sunt „la lucru” şi lipsa lor trădează în fond o formă ascunsă de masochism.
„Adevărata durere nu este o emoţie negativă, atunci când este dublată de stăpânire şi linişte.” – Robert Earl Burton, Amnitirea de Sine.
Atitudinea vizată în acest articol este una decuraj autentic, bazat pe încredere profundă în forţele armonioase interioare, şi nu este similară cu aceea de „aruncare inconştientă în gura lupului”, ci se aseamănă mai degrabă cu lupta scurtă, directă şi eficientă a lui David împotriva unui aparent Goliath, care sperie doar pe cei slabi de caracter, pe baza unei aparente asocieri dintre anumite caracteristici de ordin fizic, vizibil (aici, mărimea) şi adevărata sa capacitate.
Aşadar, în faţa unei situaţii care în mod evident nu este comodă, (şi mai ales atunci când îi prevedem efectele benefice pe termen lung) cea mai înţeleaptă atitudine este aceea de a elimina greutatea din criterii, în alegerile pe care le facem.
Pentru initieri si terapii, va rog sa-mi scrieti pe adresa de email gabi.gabriela58@yahoo.com
Iti transmit din suflet Lumina si Iubire.
gabriella.
